~ Wicked game ~

        << Este surprinzător și ironic cum, de când Universul a fost creat, s-au perindat asupra sinelui concepte de bine și rău. Dar cine le mai înțelege ? Se spune că iubirea vindecă tot, schimbă tot, că este imbatabilă. Atunci, teama de a iubi de ce există ? De ce există teama de a greși ? A greși în iubire... Aș vrea să aflu răspunsul acesta, pentru că atunci voi desluși enigma și cifrul ei ascuns, voi descoperi cum să îmi eliberez sufletul de teamă, dar cum ? Îmi este indispensabil și fatal să iubesc, dar iubesc. >> Gânduri ce îmi tulburau liniștea cu puțin timp în urmă... Mi-a luat un an să înțeleg că dacă iubeșți cu adevărat pe cineva, nu are cum să îți fie teamă sau frică pentru că sunt termeni aflați în antiteză. Este ok să te lași cuprinsă de sentimente, să investeșți într-un om, dar ai mare grijă cui îi oferi sufletul tău. Nu oricine va fi capabil să te înțeleagă și să te accepte. Atunci când ajungi să faci lucruri doar pentru că așa își dorește cel de lângă tine, nu e iubire, ci egoism din partea acestuia. Tu, ești singura care va avea de suferit. De ce ? Simplu, vei ajunge să te pierzi pe tine într-o lume ce nu-ți aparține, o lume imaginară, în care tu ți-ai creat idealul de relație perfectă. Oamenii nu pot schimba oameni, decât dacă ei își doresc aceea schimbare. Asta mi s-a întâmplat și mie. Am crezut că dacă voi deveni acel tipar al persoanei iubite, voi avea împlinire și fericire, dar am sfârșit în a nu mă regăsi pe mine, în a mă învinovăți pentru fiecare lucru ce nu funcționa. Nu zic că nu am greșit, dar, o relație este făcută din două persoane, din cauză și efect. Dacă o faptă , un cuvânt sau o lipsă vine din partea bărbatului, automat va duce la o acțiune din partea femeii și viceversa. De asta, susțin că este important să ne alegem cu atenție cuvintele, faptele și acțiunile atunci când ne dorim cu adevărat ca ceva să funcționeze, căci toate au repercursiuni asupra celuilalt. A fost o perioada în care, luni de zile mi-am pus bazele in a cuceri inima de gheață a unui bărbat și când într-un final s-a deschis, am abandonat. Ce patetic ! Acum, realizez că nu era vorba de iubire, ci de egoism; am avut un scop, mi l-am atins si apoi, nu mi-a mai păsat. Ca in viață, când muncești din greu, te chinui să îți strângi bani să achiziționezi un lucru, iar când îl obți, satisfacția îți este de moment, apoi, o dai uitării. So selfish...

                                                                      Dragul meu,

        Încep această scrisoare prin a-ți cere iertare. Iertare că am fost proastă, impertinentă și fraieră. Am crezut că sunt sau că m-ai făcut femeia puternică și independentă . Și chiar ai făcut-o, dar nu emoțional. În tot haosul ce ne-a acaparat, m-am trezit deodată, că iubesc, dar că am fost prea <<puternică>> să mă las condusă de sentimente, așa că mi-am pus orgoliul ca mască și am greșit... Am greșit când am crezut că tu ne-ai afectat. Eu ne-am afectat și regret. Regret orgoliul și regret impertinența. Ți-ai ridicat aripile și m-ai lăsat să văd ceea ce puțini văd și... și mai puțini înțeleg. Am ajuns să cunosc un alt om: bun, sincer, "copilaș - drăgălaș", romantic, amuzant, atent și nu am crezut în el. Aparent, mi-am învățat prea bine lecția: să nu am încredere în nimeni, să mă bazez doar pe mine și nu am crezut, și nu te-am crezut. Nu am putut concepe, că eu, fata insuficientă, am reușit să deschid acel "El" pe care mi-l doream. Nu am crezut că te-ai schimbat; dar și aici m-am înșelat sau poate că nu, ci am fost atât de oarbă încât să nu văd că asta era deja, parte din tine. În tot haosul care mă guvernează nu am fost atentă la mărunțișuri, la detalii. Impulsivitatea mea și nesiguranța ne-au afectat pe amândoi. Știu că este târziu și aș fi ipocrită să pretind iertare de la tine, dar mă risc...o cer sau mai degrabă, am nevoie de ea.

        M-am simțit inferioară ție și am acționat în cauză. O cauză total fără sens. Când am văzut cum mă priveai de lângă mășină, am simțit că tocmai am făcut o mare greșeală spunându-ți "adio". Am vrut să vin spre tine, să-ți strig cât pot de tare că "TE IUBESC!", dar cum să vin să arunc asta pe o rană ce o deschisesem deja ? Pot să spun că atunci când am vorbit, nu am fost nicio secundă în sincron cu ce am simțit. Am făcut-o din frustrare și orgoliu. Ai avut perfectă dreptate când mi-ai spus că lovesc pe cei din jur atunci când mă simt copleșită de probleme, greșesc pentru că nu știu să-mi gestionez emoțiile. M-am simțit vulnerabilă în fața ta și insuficientă ție. Îmi răsunau în minte vorbele tale acide, căci atunci când mi le-ai aruncat, ceva s-a frânt în mine. De atunci, mi-am construit tronul în care eu eram regina insuficientă ție, o regină plină de ranchiună.

        Într-o zi caniculară de vară, am întâlnit omul ce avea să-mi schimbe viață, să mă schimbe pe mine, o furtună descătușată și făcându-mă să mă opresc la apus, într-un orizont de calm și pace... adică la tine. Și așa, a început procesul de <<îmblânzire>>. Ca orice maestru, dur în general, dulce pe alocuri, nu ți-am înțeles nici tehnica, nici scopul. Și acum, când l-am înțeles e totuși...prea târziu. Stau la o masă, mă gândesc la tine, scriu despre noi și mă simt singură, incompletă. Noua Eu, îmbunătățită cu ajutorul tău, cu <<setările>> pe on, nu știe să se descurce fără tine. Independentă de tot, hotărâtă pe viitor, dependentă de tine, de tine cel pe care l-am pierdut.

       Pot să declar ferm și răspicat că am greșit și îmi lipsești. Poate că am fost influențată, poate că ne-am proiectat, în mintea mea, pe noi în ei și, crezându-mă cine știe ce clarvăzătoare, am văzut repetabilitatea în noi. Dar noi nu suntem nici că părinții tăi, nici că ai mei. Noi suntem noi și eram frumoși , inegalabili de imperfecți, dar iubindu-ne și învățând ca împreună să fim "perfecți" unul pentru celălalt, însă eu am clacat la unul din examenele de baza. Corigentă fiind, mă prezint acum la restanță, cu ce sunt și cu ce am constatat. Știu că poate tu nici nu mă vei primi...la o adică, de ce ai face-o ? Eu să fiu în locul tău, nu cred că aș face-o și totuși...am auzit că iubirea schimbă tot și asta e unica mea speranță.

        Mi-ai dat libertate și m-am întors, nu o dată, ci de mai multe ori. Știu că sufletul tău nu este hotel să mă întorc la tine când vreau. Nu mi se cuvine. M-ai luat de mâna și m-ai pus să pășesc în cea mai frumoasă cameră, plină de lumină, de culoare, cu o aură încântătoare și mă întrebam: "Ce Dumnezeu e cu camera asta ?" Nu mi-am dat seama că era sufletul tău. Lumina m-a cuprins, apoi frica mi-a cerut întuneric. Am tras draperiile, am lăsat camera în beznă și am plecat. Iartă-mă ! Iartă-mă că nu am știut, că nu am văzut, că am ratat... Pe măsuța perfectă, albă, din porțelan fin și fragil, era o carte și... Doamne, începea atât de complicat... Nu am avut răbdare să citesc până la capăt, am aruncat-o pe pat, în bezna camerei. Ai lăsat cheia printre pagini, trebuia să fiu atentă, trebuia să fi știut... Nimic nu e complicat, nimic nu e de neînțeles, trebuie doar răbdare. Impulsivitatea mea a stricat totul; am lăsat din mâini cartea fericirii, a basmului în doi, cu zane (momentele în care eram fericiți) și zmei (clipele de argumentare în van)... cartea noastră.

       Ieșită în strada din afara hotelului, am văzut că ningea romantic și liniștit, lin și splendid, ca în povești. Semne... semne că nu o să ajung departe, semne că e frig și că o să îngheț, iar în camera sufletului tău era cald, era perfect. După cum vezi, m-am întors din nou, imbatabilă și incomparabilă ipocrită... Din pragul ușii văd că draperiile sunt tot trase și hotelul e sumbru, nu se mai animă culori vii pe holurile lui. Eu am făcut asta... Poate nu voi mai avea niciodată șansa să fiu eu cea care trage draperiile, să intre din nou lumina, căldura și iubirea... nu iubirea mea, cel puțîn. Poate doar voi fi o altă fată care a trecut, a făcut noapte, lăsând în urmă doar suferință și urme de suflet pe mocheta perfectă. O umbră ce mai trece din când în când prin fața unui hotel perfect, regretând mereu că am tras draperiile închizând totul...

        Frumoasă scrisoare, nu ? Ei bine, ea vine din partea vechii eu, cea care a crezut că teama și frica sunt parte din iubire. Dar pot să spun că nu este așa. Acum știu răspunsul, iubirea nu doare, ci vindecă, vine când te aștepți mai puțin și rămâne atâta timp cât doi oameni pun zilnic, cărămidă cu cărămidă, la fundația ei. Atunci când, ajungi să îl cunoști pe celălat, cu calități și defecte, când îl accepți, îl consiliezi și îl ajuți să devină cea mai bună varianta a lui, fără a-l schimbă în scopuri personale. Interesul tău este binele lui și nu al tău. Îl ajuți să evolueze, dar nu stai în umbră, ci îi iei mâna și îi ghidezi pașii spre reușită, căci, singur se poate descurca și el. A făcut-o înainte de tine, de ce nu ar face-o în continuare ? Când te alege, o face pentru că vrea un drum în doi, nu să se simtă singur in doi. Un alt lucru important ce l-am învățat este acela că indiferent cum ar decurge lucrurile, tu trebuie să fii mereu corect pentru a nu-i oferi celuilalt ocazia de a te învinui de ceva, iar dacă totuși se întâmplă, măcar asigura-te că nu greșești tu ca femeie, căci știi prea bine cum stă treaba cu concepțiile oamenilor, asta dacă ești o persoană ce pune accent pe ceea ce spune lumea. Eu una, nu pun. Și știi de ce ? Pentru că cu toții greșim, important este să învățăm din acțiunile noastre și să nu le mai repetăm deoarece nu îi rănim doar pe ceilalți, ci și pe noi înșine. Avem o datorie față de propria persoană - este singura cu care trăim toată viața. Iar cel mai bine îți înveți lecțiile, atunci când anumiți oameni nu-ți mai sunt alături și ești doar tu cu tine, ai suficient timp de analiză fizică, psihică, spirituală. Cel puțin eu așa am întreprins aceste lucruri, făcându-mi o retrospectivă asupra acțiunilor și a trailor, am descoperit cine sunt cu adevărat, cum m-am lăsat manipulată de propriile sentimente, dar și de oameni care nu mi-au dorit mereu binele. Dacă vrei cu adevărat o schimbare, fă-o pentru tine, fii așa cum îți dorești, iar la sfârșit de drum, când te vei privi in oglindă, să te poți recunoaște și să nu îți fie rușine cu ceea ce ai devenit.